Când părinții aduc copilul la tenis, cel mai adesea se gândesc la dezvoltarea fizică: coordonarea, viteza, rezistența, postura corectă. Unii visează la competiții, alții își doresc pur și simplu ca copilul să facă mai multă mișcare și să petreacă mai puțin timp în fața ecranelor. Însă tenisul are și o altă latură, care nu devine vizibilă imediat. De la o vârstă fragedă, tenisul începe să antreneze nu doar corpul, ci și caracterul.
Federația Franceză de Tenis (FFT) a dedicat recent un material acestui subiect. Mélanie Maillard, pecialistă în psihologia sportului în cadrul FFT, a evidențiat câteva calități pe care tenisul le dezvoltă în mod deosebit la copii: concentrarea, autonomia, capacitatea de a-și gestiona emoțiile, capacitatea de a lua decizii și de a interacționa cu ceilalți. Iar dacă privim cu atenție un antrenament obișnuit sau un meci de copii, devine clar de ce tenisul poate avea un asemenea efect.
Pe teren, copilul este nevoit să-și mențină constant atenția. Mingea se deplasează rapid, situația se schimbă literalmente de la o secundă la alta, iar decizia trebuie luată în mod independent. Nimeni nu poate opri schimbul de mingi și să-i spună în ce direcție ar fi mai bine să joace. Încă de la o vârstă fragedă, tenismenul învață, pentru câteva minute, să se deconecteze de lumea din jur și să se concentreze asupra unei sarcini concrete. În era telefoanelor inteligente, a notificărilor și a fluxului nesfârșit de conținut scurt, această calitate devine deosebit de valoroasă.
Dar concentrarea nu este singurul lucru pe care îl dezvoltă tenisul. Tenisul îl obișnuiește rapid pe copil să fie autonom. În sporturile de echipă există întotdeauna posibilitatea de a te baza, într-o anumită măsură, pe colegii de echipă. Pe terenul de tenis, această posibilitate nu există. Tu servești, tu greșești, tu alegi direcția următoarei lovituri și tot tu trebuie să găsești o modalitate de a schimba cursul unui meci care nu se desfășoară în favoarea ta. Antrenorul se află alături de sportiv doar până la un anumit punct; cea mai mare parte a deciziilor îi aparține acestuia.
Această capacitate se transferă treptat și dincolo de sport. Copilul se obișnuiește să fie responsabil pentru rezultat, să se organizeze, să-și dozeze efortul și să caute soluții la probleme, în loc să aștepte ca altcineva să o facă în locul lui. De aceea, experiența sportivă se îmbină adesea foarte bine cu succesul școlar: obișnuința de a munci constant și de a duce lucrurile începute până la capăt se dovedește utilă cu mult dincolo de teren.
Însă o experiență deosebit de importantă începe atunci când apar competițiile. Tenisul poate trece un copil, în decursul unui singur meci, prin aproape întreg spectrul emoțiilor. Bucuria după câștigarea unui schimb dificil, furia după o greșeală simplă, teama de a pierde, speranța de a reveni în meci, dezamăgirea și, din nou, entuziasmul competițional. Uneori, toate acestea se întâmplă în doar câteva minute.
În viața de zi cu zi, adulții încearcă adesea să-i protejeze pe copii de experiențele neplăcute. Pe teren acest lucru nu este posibil și nici nu este necesar. Aici se formează treptat o abilitate foarte importantă: să trăiești emoția, dar să nu îi permiți să controleze complet următoarea acțiune. Ai pierdut schimbul anterior? Peste douăzeci de secunde începe unul nou. Scorul este 0:40? Trebuie să continui să joci. Ai câștigat primul set? Meciul încă nu s-a încheiat.
Tocmai de aceea, tenisul devine un fel de antrenament pentru inteligența emoțională. Copilul începe să-și înțeleagă mai bine reacțiile la stres, să observe ce se întâmplă cu el după o greșeală, învață să se calmeze, să-și schimbe tactica și să-și readucă atenția la joc. Iar toate acestea se întâmplă în mod firesc, nu în cadrul unei lecții despre psihologie, ci direct într-o situație în care emoția este cu adevărat puternică.
Foarte important este aici și rolul adulților. Tenisul poate dezvolta excelent reziliența psihologică, dar numai dacă părinții și antrenorul nu transformă fiecare meci pierdut într-o tragedie. Greșeala trebuie să rămână parte a procesului de învățare, iar înfrângerea trebuie să fie o sursă de experiență, nu o dovadă că acel copil este „mai slab” decât adversarul. Într-o asemenea atmosferă, tenisul îl învață pe copil că un eșec poate fi analizat, depășit, iar a doua zi se poate întoarce din nou la antrenament.
Tenisul mai are o caracteristică despre care se vorbește mult mai rar: este un joc extrem de inteligent. Chiar și un copil mic începe treptat să înțeleagă că nu este suficient să lovească mingea cât mai puternic. Trebuie să observe spațiul liber, să identifice punctele slabe ale adversarului, să schimbe direcția, înălțimea și viteza mingii, uneori să atace, iar alteori să aștepte cu răbdare momentul potrivit.
Același schimb de mingi poate fi construit în zeci de moduri. De aceea, racheta devine treptat pentru copil nu doar un instrument sportiv, ci și un mijloc de exprimare. Unii preferă să atace, alții construiesc combinații lungi, unii folosesc în mod neașteptat lovitura scurtă, iar alții își obligă adversarul să se deplaseze constant. Copilul începe nu doar să execute mișcările învățate, ci să-și creeze propriul stil de joc.
Din acest punct de vedere, procesul modern de instruire seamănă tot mai puțin cu vechea abordare, în care antrenorul arăta o singură acțiune corectă, iar elevul trebuia să o repete de sute de ori. Astăzi, multe programe de tenis pentru copii sunt construite în jurul unor situații de joc în care copilul trebuie să găsească singur soluția. Programul francez Galaxie Tennis, de exemplu, utilizează în mod special situații de joc care le permit copiilor să experimenteze, să manifeste inițiativă și să înțeleagă de ce execută un anumit element tehnic.
În cele din urmă, deși tenisul este perceput ca un sport individual, acesta dezvoltă foarte bine și abilitățile sociale. Copiii se antrenează împreună, joacă la dublu, schimbă rolurile, învață să arbitreze meciuri, să-și ajute partenerul și să-și respecte adversarul. Treptat, apare înțelegerea unui adevăr sportiv foarte simplu: omul de cealaltă parte a fileului nu este un dușman. Fără el, jocul nici măcar nu ar exista.
Poate că tocmai aici se află unul dintre cele mai importante avantaje ale sportului pentru copii. Tenisul îi învață treptat să câștige fără să-l umilească pe celălalt și să piardă fără să înceteze să se respecte pe sine. Să-ți feliciți adversarul după o înfrângere grea poate fi mult mai dificil decât să execuți un forehand bun. Dar tocmai aceste mici momente se dovedesc adesea mai importante decât un nou trofeu.
De aceea, valoarea tenisului pentru copii nu poate fi măsurată doar prin clasamente, medalii și numărul turneelor câștigate. Din sutele de copii care intră astăzi pe teren, doar câțiva vor deveni jucători profesioniști. Dar acest lucru nu înseamnă că anii de antrenament au fost pierduți pentru ceilalți.
Un copil poate să nu joace niciodată la un turneu de Grand Slam, dar poate învăța să se concentreze înaintea unui examen dificil. Poate să nu devină prima rachetă a țării, dar se poate obișnui să caute calm o soluție într-o situație complicată. Poate, la un moment dat, să renunțe la competiții, dar să păstreze disciplina, capacitatea de a munci, respectul față de ceilalți și abilitatea de a trece cu demnitate peste înfrângeri.
Și poate că tocmai de aceea, una dintre cele mai potrivite întrebări pe care le putem adresa unui copil după un antrenament nu este:
„Ai câștigat astăzi?”
Mult mai potrivit este să întrebăm:
„Ce ai învățat astăzi?”
Pentru că o lecție bună de tenis nu se încheie întotdeauna odată cu ultima lovitură a mingii. Multe dintre lucrurile pe care copilul le învață pe teren vor rămâne cu el mult mai mult timp decât rezultatele oricărui turneu de juniori.
